Un izvod de cheltuieli privitor la refacerea casei Ghica din strada Banu – Iasi (1835-1841)

Aurica Ichim:


descarca articol comlet aici

Casa Ghica, aflatã pe strada Gavril Muzicescu nr. 10 (anterior strada Banu nr. 8) figureazã pe Lista Monumentelor Istorice, sub codul IS-II-m-B-03947. Este un imobil cu etaj, având cu 14 camere si dispunând de o suprafatã locuibilã de cca. 800 mp.

În evidentele oficiale se considerã cã data realizãrii constructiei este 1820, fãrã însã a fi mentionatã sursa acestei informatii.


Clãdirea are o istorie interesantã, care evocã diverse epoci din istoria culturalã si politicã capitalei a Moldovei. Ne propunem sã aducem la luminã figurile oamenilor care au locuit aici, precum oi sã evocãm institutiile care, de-a lungul vremii, au gãsit sub acest acoperio o bunã gãzduire.




Între anii 1835 oi 1841, potrivit unor documente de la Arhivele Nationale Iasi, au avut loc modificãri ale ,,caselor celor vechi”. Clãdirea era, pe atunci, proprietatea spãtarului Ianache Negruti, fratele mai mic al lui Dinu Negruti, tatãl scriitorului Costache Negruzzi. Acesta a fost cãsãtorit cu Zoe Voinescu ei au avut trei copii: Elena, Catinca si Alecu. Spãtarul Ianachi Negruti a decedat în luna iunie 1836, la mosia sa, Lãineotii, tinutul Iasi. Au rãmas ca mostenitori („clironomi”) sotia si copii. La moartea sa copiii fiind minori, pentru administrarea averii s-a format un comitet de epitropi, din care fãceau parte sotia sa Zoita, spãtarul C. Lipan si cãminarul Filip Scortescu. La 1853, în Lista ulitelor caselor si dughenelor capitale Iasi, figureazã casa spãtãresei Zoita Negruti, sotia lui Ianache Negruti, la despãrtirea I, pe ulita Banu, care plãtea 1200 lei ca taxã pentru îmbunãtãþirea ulitelor.

Fiica cea mare a lui Ianachi si Zoita se numea Elenco (Elena); aceasta s-a cãsãtorit cu aga Costache Ghica, coborâtor din familia domnitoare Ghica. Cununia având loc la mosia Voinesti (jud. Iasi), la 20 ianuarie 1859. Costache Ghica a fost primul dintre Ghiculeotii care au locuit la aceastã adresã. Familia a avut cinci copii: Matilda, Eduard, Albert, Henry oi Eleonora. La Arhivele Iasi existã un proces-verbal, din 15 iunie 1904, întocmit de I. Botez, medicul comunal oi D. Burghelea, membri în comisiunea instituitã conform art. 152 din legea sanitarã, care aveau ca sarcinã sã viziteze locuintele pentru a constata neajunsurile igienice oi a propune mijloace pentru îndreptarea lor. Acestia propuneau ,,a se da tencuiala în parte jos oi urmeazã a se schimba cãrãmida umedã prin alta nouã”. Este specificat cã, pe str. Banu nr. 8, proprie- tatea doamnei Elena Ghica, este o casã de locuit compusã din 14 camere si douã ,,antreturi”, latrina de zid si una în curte de scânduri, atenansele compuse din nouã camere, una bucãtãrie, trei grajduri de zid, usi de scânduri, parte din camere umede; curtea în parte pavatã; îngrãdirile bune. Din acest proces-verbal aflãm numeroase detalii privitoare la casã, din câte camere era formatã oi ce avea în curte o.a.

Elena Ghica a murit la Iasi, în anul 1911. În urma sa au rãmas patru mootenitori: Albert Ghica care domicilia în Iasi, în imobilul pe strada Banu, nr. 8; Eduard Ghica, care era prefect de Vaslui, si locuia în acel oras; Henry Ghica, a cãrui domiciliu nu se cunootea oi Elena Palladi, fosta sotie a defunctului Palladi, fost prefect de politie în Galati, care locuia la Galati.

Revenind la mostenitori, precizãm cã Eduard a fost cãsãtorit de douã ori, avea în proprietate mosia Tibana (astãzi jud. Iasi) si casa din Iasi (str. Banu nr. 8). Prima cãsãtorie cu Lucia Palladi, a avut trei copii pe Albert ( n. 1888, d. 1890), Francine Ghica („Toupinette”) cãsãtoritã, 1911, la Vaslui, cu George Vasiliu (prefect de Tutova) oi Georgette. Dupã divort se va cãsãtori cu Lucretia Lupascu, fiica lui Alexandru Lupascu cãsãtorit cu Lucretia Verghi. Copii lor au fost: Henriette, Maria (cãsãtoritã cu Barbu atefãnescu Delavrancea8), Alexandru, Lucreþia oi atefan. Va avea trei copii: Constantin care moare la vârsta de trei ani, de scarlatinã, Marguerite (n. 1902, d. 1912), oi Grigore („Grigri”), nãscut la 15 decembrie 1900, la Iasi). Eduard a decedat la 22 august 1925.

Din informaþiile oferite de Grigri aflãm cã la succesiune, Eleonora si Henry renuntã la partea lor, Matilda va primi o sumã destul de mare de bani, în urma unei întelegeri, rãmân succesori Toupinette, Grigore oi Georgette.

Delavrancea a fost depus la Biserica Banu înainte de a fi înmormântat la „Eternitatea”. 9 Grigore Ghica, Grigri, ed. îngrijitã de Mariana Avanu Marcu, Bucuresti, 1998, Referindu-ne doar la mostenitorii casei de pe strada Banu nr. 8, vom constata cã aici locuia fratele lui Eduard, Albert, si uneori nepotul sãu Grigore.

Albert Ghica, nãscut la 16 decembrie 1868, la Iasi, a fost cãsãtorit de mai multe ori: cu Hélène Sturdza (descendentã din domnitorul Mihail Sturdza), la 13 iunie 1890 la Iasi, cu Dolores Marie Albertine Ghis, o marchizã francezã, la 5 noiembrie 1893, la Paris; apoi cu Madge Dowling of. Kilas, o irlandezã, la 27 noiembrie 1905, la Londra; a patra oarã s-a însurat cu Elena Antaki (Ralli) în 1920 la Galati. A avut o viatã destul de tumultoasã (aspira chiar sã devinã regele Albaniei, candidând la tronul acestei tãri). În ciuda numeroaselor cãsãtorii, nu a avut nici un urmas. Albert Ghica a murit la Iasi, la 19 septembrie 1925; Grigore Ghica (Grigri) povestea, în memoriile sale, urmãtoarea versiune asupra decesului: „nu a avut timp nici sã bãnuiascã moartea venind; într-o vineri, poftise prieteni la prânz. Când s-a asigurat cã totul este în regulã, s-a dus sã se bãrbiereascã. Se sãpunea ... deodatã s-a prãbusit, a murit cu pãmãtuful în mânã, avea numai 55 de ani.

Deoarece nu am avut acces la documentele notariale oi judecãtoreoti pãstrate la Arhive (care se dau în cercetare la 90 de ani de la crearea lor), pentru a cerceta succesiunea dupã moartea lui Albert, vom folosi informatiile oferite de acelasi Grigore („Grigri”), nepotul sãu preferat: ,,În succesiunea lui Albert rãmãsese palatul din Iasi, mare impozant, stil moldovenesc din veacul al XVIII; închiriat Conservatorului de muzicã, mostenitorii îsi fãceau iluzii, îl preþuia de zece ori cât fãcea. Din aceleasi mãrturii, aflãm cã Grigore va vinde partea sa de mostenire surorii sale Toupinette.

În aceastã casã a functionat la început scoala de muzicã, conform contractului din anul 1869. Contractul de închiriere avea urmãtorul continut: „Subsemnatii Elena Costache A. Ghica, pe temeiul telegramei onor Minister de Culte si Instructiuni Publice, sub. No. 3074, am închiriat D-lui Constantin Gros, directorul scoalei de muzicã din Iasi, casele ce le posed în strada Banu No. 8, pentru uzul acestei scoli. Pun la dispozitia D-lui Gros tot etajul superior, douã odãi din etajul inferior, acele dinspre poartã, una bucãtãrie, una spãlãtorie, una, închisoare de lemne, din atenansele ogrãzii si un beci”. Pretul chiriei era de 300 galbeni pe an. Contractele s-au încheiat cu Elena Costache A. Ghica în anul 1870; apoi, de la 23 aprilie 1872 pânã la 23 aprilie 1874. . Revenind cu sediul pe str. Banu nr. 8, amintim cã aici si-a desfãourat activitatea Conservatorul din Iasi, cu mici întreruperi, pânã dupã cel de al doilea rãzboi mondial (1860-1840). În toatã aceastã perioada, pragul clãdirii a fost trecut de mari personalitãþi ale lumii muzicale; îl mentionãm doar pe George Enescu, care a acceptat si ca numele sãu sã fie purtat de Conservatorul iesean (decret semnat de N. Iorga, în 1931). Aici au concertat muzicieni de renume, au fost interpretate arii si opere apartinând marilor compozitori ai vremii. Din 1948, Conservatorul de muzicã oi artã dramaticã ,,George Enescu” s-a numit Institutul de artã, functionând cu trei facultãti: muzicã, teatru si arte plastice. Sub noua formã, cursurile au fost deschise la 1 februarie 1949, în localul de pe strada Cuza Vodã nr. 2916.




Una dintre întreruperile amintite a fost în anii refugiului de la Iasi (1917-1918). Atunci, în acele momente critice din Primului Rãzboi Mondial, capitala a revenit, provizoriu, la Iasi. Legatia francezã s-a instalat atunci în ,,casa mare” a lui Albert Ghica.

Arhivele diplomatice si tot bagajul Legatiei ocupa vechiul Conservator, recunoscut de aici înainte prin înaltele sale antene de radio-telegraf si de steagul tricolor. Aici a fost primit ministrul armatei franceze, Albert Thomas; dupã 14 decembrie 1918, diplomaþii francezi se vor reîntoarce la Bucuresti. O placã de marmurã de Carara, realizatã si montatã de sculptorul Salvadore Scutari, în anul 1930, amintea de acele evenimente dramatice. Inscripþia avea urmãtorul continut: ,,În amintirea legatiei franceze, în palatul Conservatorului”. Mai târziu, în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial, placa a dispãrut, fãrã a mai fi fost vreodatã pusã înapoi.




Din cele de mai sus se desprinde, ca o concluzie, marea însemnãtate a acestei clãdiri pentru istoria Iasilor, dar si a istoriei culturale oi politice a României în general. Ea nu este doar un monument de arhitecturã, fiind purtãtoare de memorie culturalã si istoricã. Aceste argumente vor trebui sa cântãreascã foarte mult în fata edililor si a tuturor factorilor de decizie, care nu ar trebui sã lase soarta acestui monument doar pe mâinile unor particulari. Dacã monumentul va fi restaurat corect oi transmis generatiilor viitoare, sau dacã se va risipi în nepãsare, nu ar trebui sã tinã doar de vointa soi posibilitãþile actualilor proprietari. O „capitalã culturalã”, cum se doreote a fi Iasii, nu poate fi indiferentã la soarta clãdirii în care, vreme de 80 de ani, s-a format elita muzicalã a Moldovei.

Se stie cã, dupã 1990, în acest imobil a fost sediul redactiei noului ziar „Independentul”, care a oi fãcut unele reparatii la interior. Apoi, în preajma alegerilor din 2008, clãdirea a adãpostit una dintre filialele Partidului „Noua Generatie”.

În anul 2005, imobilul aflat pânã atunci în administrarea Primãriei Iasi, a fost retrocedat mootenitorilor, care au sustinut o actiune în instantã, vreme de mai multi ani. Acestia erau Alexandru si Barbara Panco, nepotii Elizei Rodica Ghica. Domnul Alexandru Panco a dat în presã urmãtoarea desluoire asupra filierei genealogice pe care a mostenit imobilul: „Mãtusa noastrã, Eliza Rodica A. Ghica, ce locuieote la Paris, este sotia lui Grigore Ghica, care este la rândul sau fiul lui Eduard Ghica. Cel din urmã este fiul marelui agã Costache Ghica, a cãrui tatã a construit aceastã casã la Iasi. Costache Ghica a fost cãsãtorit cu Eleonora Ghica, sora scriitorului Costache Negruzzi”

. Mostenitorii imobilului l-au vândut, la scurtã vreme, cãtre U.P.I.S. Invest, firmã care reprezintã o asociere între ieoeanca Silvia Camelia Stavãr si cetãþeanul belgian Vos Roger K.E. Potrivit datelor înregistrate la Oficiul Registrului Comertului, societatea are ca obiect de activitate arhitectura, ingineria si serviciile de consultanþã în domeniu. La efectuarea acestei tranzactii, doamna Stavãr declara presei iesene: „Vreau sa fiu cât se poate de discretã. Tot ceea ce pot sã vã spun este cã intentionez sã renovez casa oi sã o fac sã arate cât mai bine, fãrã a modifica însã stilul arhitectonic. Pentru a vã da mai multe detalii trebuie însã sã mã consult oi cu asociatul meu din Belgia”.

Comunicarea de fatã îsi propune sã introducã în circuitul stiintific o interesantã Listã de cheltuieli aflatã în Arhivele iesene. Acest document înfãtioeazã în detaliu lucrãrile efectuate în anii 1835-1841. Cea care tinea socoteala cheltuielilor, prin acest înscris, este Zoita (n. Voinescu), vãduva lui Ianache Negruti (m. iunie 1836). Ea înregistreazã banii cheltuiti ,,spre pregãtirea odãilor


de la ograda casãlor din Esi, începute a se face încã de rãposatul”, precum si a celor fãcute cu „adãogirea de odãi deasupra caselor celor vechi”. Se vede cã acum o clãdire mai veche a fost mãritã, construindu-se un etaj, imobilul dobândind astfel înfãtioarea pe care o are astãzi. Socotelile aratã cã în curte exista o casã micã, o bivolãrie, o surã, grajduri, binale acoperite cu dranitã, gãinãrie oi ghetãrie.

Tot din studiul acestor cheltuieli se pot cunoaote tipurile de materiale oi tehnici folosite. Sunt mentionate trei categorii de cãrãmizi: cãrãmidã pentru zid, cãrãmidã specialã pentru bolti si o altã cãrãmidã pentru sobe. S-a folosit fier atât pentru elementele de feronerie, cât oi pentru „legatul pereþilor”. Grinzile de lemn erau prinse, de asemenea, cu scoabe oi piroane; s-au utilizat oi cuie speciale pentru leaþuri. Pentru tencuieli, s-a folosit nisip, „var prost” , „var bun” oi pãr de vacã.

Pot fi retinute diverse nume de meseriasi care au efectuat aceste lucrãri. Sunt amintiti pietrari ca Dimitri Zaharia, Gheorghe Alistari, Gherghe Capmari, atefan Amãriloaei; la acestia se adaugã „cioplitori în piatrã”, pentru pardosealã, precum Ionitã si Ioan Pada.


În 1841 se fac adãugiri de odãi deasupra caselor celor vechi, fiind mentionat „arhitectonu” Ioji Baibis. Se face si o pivnitã sub casã. Cãrãmizile au fost cumpãrate de la Costachi Niamzovici, Marcu Cãrãmidaru, Iancu Criste, Gheorghi Minderegiul. Tot atunci s-au construit sobe, în odãile vechi dar si în cele noi; erau sobe cu „vazuri cu stâlpi de olani” (probabil asemãnãtoare cu cele ce se mai pãstreazã în clãdirea Muzeului de atiinþe Naturale).

„Meoteri în a face sobe” erau: Petre Hrincovschi, Stefan Vinogranzchi. Alti mesteri amintiyi sunt stolerul Emanoil si lãcãtuoul Franti, care au efectuat diverse lucrãri. Studierea atentã a acestui document va oferi tuturor celor interesati de monumente, de istoria Iasilor, numeroase informatii, a cãror valoare stiintificã contribuie la completarea imaginii despre casele boiereoti din prima jumãtate a secolului al XIX-lea.


Contabilitare: Scãderile pe anul început de la iunie 1835 pânã la iunii 1837....aici ->

Featured Posts
Postările vor apărea în curând
Rămâi pe recepție...
Recent Posts
Archive
Search By Tags
Nu există încă nicio etichetă.
Follow Us
  • Facebook Basic Square
  • Twitter Basic Square
  • Google+ Basic Square