Din presa:

​

Palatul Ghica din Iaşi

Sorin Cristian SEMENIUC

http://dilemaveche.ro/sectiune/bordeie-si-obiceie/articol/palatul-ghica-din-iasi

​

​

​

În apropierea Rîpei Galbene, pe strada Gavriil Musicescu, se află unul dintre cele mai cunoscute, dar şi mai părăginite monumente istorice din municipiul Iaşi. Deşi datele privitoare la momentul construcţiei sînt, într-o anumită măsură, controversate, cel mai probabil impunătorul Palat Ghica a fost ridicat la începutul secolului al XIX-lea, prin strădania agăi Constantin (Costache), unul dintre urmaşii fostului domnitor al Moldovei, Grigore, ucis de turci în 1777, după ce s-a arătat profund nemulţumit de cedarea Bucovinei către Imperiul Habsburgic.

Prin generozitatea proprietarilor, în 1860, clădirea a devenit sediul Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică (instituţie ce fusese înfiinţată în 1836), şi va funcţiona astfel pînă în 1940. O placă de marmură de pe imobil, dezvelită în 1978, spune că „Aici au activat marii muzicieni care au pus bazele culturii muzicale româneşti“.

La începutul secolului al XIX-lea, de soarta Palatului se îngrijea Albert Ghica, un personaj pitoresc (la un moment dat a emis pretenţii pentru tronul Albaniei) care a amenajat aici un muzeu, de unde nu lipseau tablouri, arme sau armuri, cel mai important exponat fiind un revolver încrustat cu aur, la Toledo, obiect ce aparţinuse regelui Spaniei, Alfons al XIII-lea. De asemenea, Albert organiza în camerele maiestuoase petreceri cu iz medieval, în care invitaţii erau îmbrăcaţi în spiritul vremurilor trecute, unde „bucatele se serveau în vase de lut sau de cositor, vinul se bea din ulcioare şi ulcele, iar carnea se tăia cu pumnalele de pe frigările ce se învîrteau pe jarul strălucitor din cămin. După ospătare, musafirii erau invitaţi în marele salon, la un taifas cu trabuce, reverii muzicale interpretate la pian de participanţi sau de gazdă – ultimul «cavalier ospitalier» al Ieşilor –, urmînd apoi alt moment istorico-medieval în care musafirii erau poftiţi să îmbrace armurile sau zalele înşirate pe pereţii odăilor, pline de manechine înfiretate“. (Marian Urmă, Ziarul de Iaşi, 15 septembrie 2010)

În timpul Primului Război Mondial, în Palat a funcţionat Legaţia Franceză, Iaşul fiind între 1916 şi 1918 sediul Guvernului, evacuat din Bucureşti. În această perioadă, legaţia a devenit un loc al speranţei pentru românii care aflau veşti de pe front, tot aici venind în vizită înalţi reprezentanţi ai aliaţilor României, cum ar fi Albert Thomas, ministrul muniţiilor din guvernul francez, sau Emile Vandervelde, ministru belgian.

​

Intrat în proprietatea statului după instaurarea regimului comunist, Palatul a fost divizat în camere care au fost distribuite ca locuinţe, în spirit proletar, iar după 1990 a devenit „furnizor de sedii“ pentru mai multe entităţi, printre care un ziar şi un partid, diferite persoane fizice continuînd să locuiască la etaj, drept chiriaşi.

Povestea clădirii este, astfel, clasică pentru ceea ce s-a întîmplat cu multe monumente istorice din România, afirmaţia fiind valabilă şi pentru ce a urmat: un proces de revendicare, intentat în acest caz de urmaşi ai boierilor Ghica, retrocedarea, apoi intrarea în vîrtejul imobiliar de dinaintea crizei. În 2005, o firmă a cumpărat Palatul cu 400.000 de euro, intenţionînd amenajarea unei pensiuni, pentru ca, trei ani mai tîrziu, planul să fie abandonat şi imobilul vîndut altei societăţi, cu 930.000 de euro. Implacabil, au urmat lipsa investiţiilor în renovare, degradarea şi folosirea unei părţi din clădire, ca adăpost, de către oamenii străzii.

De doi ani, pe una dintre bolţile Palatului tronează un banner prin care o agenţie imobiliară îi anunţă scoaterea la închiriat. Casa are 19 camere, o suprafaţă construită de  
623 m2 şi 1020 m2 de teren. În vremurile bune, suma cerută era de aproape 10.000 de euro pe lună, din care proprietarul promitea că va începe urgent lucrările de renovare. 

Sorin Cristian Semeniuc este doctorand al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.

​

​

​